Dumneavostră vorbiți cu vârsta mea,

..sau cu mine?” Era întrebarea adresată doctorului care o consulta pentru operația de cataractă. De la intrarea în cabinet doctorul își adresase întrebările aparținătorului, care l-a direcționat firesc să discute cu doamna, că ea știe mai bine răspunsurile.

Avea 100 de ani când a făcut operație la un ochi, 101 când l-a operat și pe cel de-al doilea, era o diferență prea mare între ei ca să nu amețească. Posibilitatea de a vedea o ajuta să reziste în sentința care se prelungea. Deja pierduse posibilitatea de a se mișca, o făcea încet și cu mare dificultate, sprijinindu-se de pereții casei micuțe. Mi-am dorit de multe ori să am forța necesară pentru a o lua în brațe până la frontiera livadei, să revadă corcodușii înfloriți și stejarul ce străjuiau intrarea dinspre râu.

Ai sărit vreodată în apă de la înălțime mare ? Câteodată, atunci când cunosc un om de care îmi place, e ca un astfel de salt. Îmi doresc foarte mult să trec de buza stâncii, e un bâzâit în tot corpul, mintea fremătă în anticiparea următoarelor senzații, plăcerea puterii cu care picioarele perforează apa, răcoarea ei mai jos de suprafața încălzită de soare, senzația de gol în stomac ca dinainte de un sărut, frica de cum pășesc, poate     într-un fel absurd o să mă împiedic în propriile picioare, sau poate nu iau destul avânt și o să mă izbesc de stâncile de jos, toate astea în câteva secunde.

Vizualizez toate felurile în care aș putea să mă pierd. Să îl pierd.

la dna Geta La 102 a murit. Am plâns în tren atât pe drumul spre înmormântarea ei, cât și pe cel de întoarcere.Nu era primul om pentru care ajutam cu pregătirile. A fost primul pentru care m-am bucurat de tradiția priveghiului de noapte, să îmi pot lua la revedere, să ascult poveștile femeilor care o cunoscuseră.

Trebuie mereu să îmi reamintesc că nimic nu durează, că ne aparținem temporar unii altora. Iar asta e una dintre marile tristeți și fericiri ale vieții.

Să stai la capătul unui om despre care știi că nu are un viitor mai lung de trei zile, te costă. Te costă lupta animalului care simte mirosul morții și care se încovoiază în frică și dezgust, te costă lupta cu propriile valori, dintre dorința de a-l salva și reducționismul utilitar. Chiar atunci când nu ești atașat de acel om. Apropierea morții te marchează, pentru că moartea e a tuturor. Sunt doar feluri diferite de a păși în ea, la fel cum sunt feluri diferite de a păși în viață.

Cele două bunici ale mele sunt amintiri vagi din copilărie, nu le-am cunoscut prea bine. Nu mi-am iubit bunicul, pe care îl știam de când am învățat să merg. Dar am iubit-o pe doamna Geta. Fusese la școală la internat, în timpul când oamenii aveau doar un schimb de haine bune, cel de duminică, fusese învățătoare în Ardeal, n-a avut copii cu nici unul din cei doi soți care au murit, primul în război. Îmi povestea cum ieșise cu soacra primului soț într-o noapte, în afara casei, ca să înțelegă zgomotele îndepărtate, cum se minunau de licuricii care zburau, ca a doua zi să vadă că licuricii lăsaseră urme de glonț, iar la puțin timp după aceea, să părăsească Basarabia cu doar o valiză.

Era martora propriei sale degradări fizice, se temea de cea mentală, dar a fost până la capăt cu mult mai coerentă decât sunt mulți oameni care au sub juma de veac.

Era prietena familiei noastre, mezina familiei ei, se purta cu blândețe cu furnicile cu aripi care îi tranzitau o parte din peretele dinspre geam, și cu pisica chioară de un ochi, se aprindea de la câte un fleac sau de la o nedreptate. Știa să vadă oamenii, avea un mare dar de a povesti și îmi ghicea în cafea înainte să i se strice vederea. Ea a fost bunica mea și n-am știut asta decât atunci când a murit.

Dacă un om poate trăi 100 de ani, și dacă ne-am calcula timpul în materie de oameni, acum patru oameni ajungeau în America primii sclavi africani – e observația unui comediant american. Achiziții, nașteri, accidente, căutări pe google, țigări fumate, morți datorate păienjenilor: Worldometer rulează cifre în continuu. Dar cifrele acelea reprezintă oameni, sau acțiuni făcute de aceștia. Când mergi în metrou înghesuit cu 800 de oameni, sau cu 30 de oameni și citești că 10 oameni au murit dintr-o oarecare cauză, îți imaginezi vreodată cum ar fi să ai 10 oameni morți lângă tine? Îți amintești ce însemna când aveai zece ani și-ți doreai să ai mai mulți ? Aceste cifre care înseamnă atât de puțin în mecanismele mari ale vieții și sistemelor. Când ai 18 și nu crezi în 30, și când în sfârșit, nu te mai interesează și nu mai contează ce vârstă ai, dar nu mai contezi nici tu în statistici.

În termeni legali „aparținător” definește persoana care însoțește bolnavii, rudele, prietenii, reprezentanții legali, în spital, atunci când au nevoie de tratament medical. Zilele astea mă simt de multe ori ca și când suntem cu toții , pe rând, când aparținători, când în căutarea lor. O altă definiție pe net spune despre termenul aparţinător că înseamnă „mai mult decât familia biologică, este o persoană cheie în viaţa pacientului”. Dar eu cred că cei care au nevoie de îngrijire sunt de fapt persoanele cheie în viața aparținătorilor, pentru că te pot învăța să iubești, chiar dacă nu puteți face aceleași lucruri împreună.

Casele devin ruine când nu mai sunt locuite, cărțile putrezesc necitite și ceea ce rămâne în urma lor e praf. Dar după oameni, după oameni rămân oameni, care pot construi alte case, pot scrie alte cărți, și care poartă toți oamenii dinaintea lor în ei, în spiralele  adn-ului și în poveștile lor. Și chiar dacă nu e cel mai ușor, nu e puțin lucru să fii om. Am atâția în lumea mea care îmi dau motiv să nu uit să fiu unul, chiar atunci când miroase a moarte.

vârsta inocenței

La 16 ani am stat o noapte întreagă într-un părculeț, gândindu-mă cum să fug de acasă. Stăteam pe o bancă, ascultam caseta cu soundtrack-ul din Twin Peaks pe un walkman împrumutat și plângeam. Știam pe dinafară inflexiunile fiecărui cântec și respirațiile și lacrimile curgeau fără oprire. Încercam să aleg orașul în care să mă duc – Cluj părea cel mai departe la vremea aceea. Încă este, dacă mergi cu trenul din București. Nu aveam nici un ban și singura dată când am furat bani de la mama a fost pt un pachet de gumă, un pariu cu un băiat, pe la 10 ani. Mama n-ar fi avut nici atunci pt mai mult de un pachet de gumă. Și văzusem copii și oameni fără casă; oricât de neconectată cu realitatea lumii mari, înțelegeam asprimea ei. Când s-a luminat, am oftat, mi-am șters lacrimile și m-am întors acasă. Și am așteptat să fac 18 ani.

Pentru că doar vârsta, nu ? mă califica pentru ce nu avusesem niciodată – control asupra vieții mele. La 18 ani am oftat iar și ceva mai încolo am renunțat definitiv la ideea că pragul unei vârste avea vreodată să-mi aducă împlinirile pe care le doream. Pentru că era fals.

Câteodată bătrâna, copila, omul mare și adolescenta trăiesc toate armonios în aceeași casă. Câteodată sunt revolte teribile. Se cer, cu violență, experiențele și lucrurile pe care nu le-au trăit vreuna din ele, pe care alții le-au avut fără să ceară. Și nici bunul simț, nici duioșia, nici frica nu le poate îndupleca. Doar hotărârea față de omul care vreau să fiu.

Relația mea cu timpul a fost întotdeauna specială. A durat mult să învăț cum să citesc ceasul, trăiam timpul prin felul în care cădea lumina pe peretele sufrageriei în  după-amiezele de vară, prin sunetul ploii, prin mirosurile toamnei.  Vreo 2 ani trebuia să mă gândesc mult înainte să răspund –  nu știam ce vârstă am – 26, 27, 28 ? Am trăit atât de multe vieți și atât de intens, încât vârsta de acum, încă, nici acum, nu le cuprinde. Și cresc și se ramifică atât de înalte și puternice încât mi-e irelevant timpul în sensul lui de liniaritate. Chronos, Jam Karet, Kairos; ultimul mi-a fost mereu cel mai bun prieten.

Și totuși, nu pot să mă distanțez de liniaritatea gândirii colective. În care, e adevărat, sunt maturizări fizice și infantilisme aprobate la vârste anterior reprobrate. În care la un termen fix, oamenii trebuie să se încadreze în limitele prescrise. În care copii cresc cu mirajul acestui “când voi fi mare” și divorțează la 30 pentru că își dau seama că nu și-au trait viața lor, ci proiecția acesteia. În care, într-un sondaj, sunt anexată unei categorii de posibilități dintr-un segment de vârstă. În care, să fiu adult înseamnă să renunț la bucuriile copilei care sunt. În care, ca femeie, am un termen de expirare social cu mult sub cel al unui bărbat. În care, dacă vreau să-mi aleg mai multe traiectorii în viață, să încerc mai multe feluri de a trăi, cum sunt îndemnați copii când sunt mici, sunt considerată iresponsabilă.

Mă uitam la dudul din parcul copilăriei mele gândindu-mă la toți oamenii care trăiesc în mine, cei care am fost, cei care sunt, cei pe care i-am cunoscut și care mi-au fost aproape în vreun moment sau altul al vieții. Încă știu să culeg dudele fără să-mi pătez mâinile. Încă știu să mă bucur și să mă simt vie. Iar acum, având control asupra vieții mele, înțeleg responsabilitatea ei, pentru fericire sau opusul ei, înțeleg că e nevoie de muncă pentru realizări și împliniri, care toate au nevoie de un Kairos. Și înțeleg că, de fapt, n-am nici un control. Și asta nu e o problemă, ci o libertate.

memom

 

scrisoare de adio

ballerina back tul  on 121clicks com

te-as fi plimbat printre minuni suspendate, cu atentia intrebarilor ce inca nu s-au nascut, cu talpile gadilate de fiorul noilor inceputuri din vieti demult visate.

dar ne intalneam doar in noaptea oarba a trupului, plecand mai straini decat am venit.

in granitul corpului meu carnea stralucea portocaliu, ca interiorul unui fruct copt sub invelisul tern.

nu eram decat o rana aprinsa

si mi-era teama c-ai sa vezi cum stralucesc in intuneric.

respiram ploaia calda cu toata pielea, din ce in ce mai adanc, sa sting sangele si raspunsurile nedorite. emotiile se spalau ca dintr-o taietura proaspata, iar eu ma uitam amortita inspre picioarele desculte, sa le vad cum baltesc delicat.

nu arsita,ce pustiise totul in calea ei, era ingrozitoare.

ingrozitor era faptul ca n-ai inteles nimic din mine.

de frica

20150123133452alexandrupaul-drawings-0223-small robinet

numele meu este Irina si am zece frici mici.

Buna, Irina.

sunt putin mototolite, le-am tinut aici, in buzunar.

imi plac hainele care au buzunare: pantaloni, pulovare,camasi. am fost foarte entuziasmata cand am descoperit rochiile cu buzunare.

asa pot sa tin fricile cu mine tot timpul. cand ma plictisesc, scot cate una si ma joc cu ea.

care sunt fricile ? pai obisnuitele, nu stiu cum sa zic… frica de chiloti cu elastic prea strans, frica de apoplexie, sa fiu vazuta sau auzita cand sunt invizibila, pe urma, frica de mirosuri tari..ce straluceste galben in buzunar? a, e frica de neputinta.. soptesc ca sa nu ma auda, nu pot sa-i zic numele mai tare. creste cat mine daca o numesc, si fie se urca pe umerii mei si ma mana pe drumuri ciudate, fie devine obeza si ma tintuieste la pamant.

mi-am dat seama cu greu cum de se fac asa mari fricile. se hranesc din cele mai bizare lucruri, din vorbe neintelese, din orgolii ascunse, din vanataile ciocnirilor cu zidurile imuabile ale naturii pe care tot incerc sa le daram, sau, mai rau ! nu le vad.

cineva imi zicea ca nu am cum sa ma apar de ce nu cunosc. asa ca incerc sa aflu tot. am citit toate cartile de biologie, economie, politica, geo-politica, muzicologie, religie, fizica, design, astrologie, arte martiale, teatrologie, de retete, am urmarit documentare si am participat la conferintele expertilor de top.

asa ca acum stiu cate un pic din toate si totul despre nimic.

si tot nu pot sa opresc frica. de neputinta de a opri suferinta unei fiinte dragi, de neputinta de a aduce inapoi suflul vietii in ochii stinsi ce mi-au grait de atatea ori, de neputinta de a putea fi peste tot, vedea tot, gusta, atinge, simti, cunoaste, de a trai tot.

de a nu trai degeaba.

si cu frica asta vine o foame teribila. ma duce in locuri pe care putini indraznesc sa le rosteasca, si din ce urc mai sus pe stanci care-mi taie mainile, din ce sunt mai bucuroasa de sfidarea mea, iar prapastiile isi pierd fiorul. iar asta devine molipsitor, altii indraznesc sa umble inalti, in voie, la randul lor.

si atunci ii rad fricii in fata. stau cu mainile in solduri si ii rad in fata, ca o femeie mare si grasa din mahala, ce nu stie de politeturi. si ea se face mica, mica si cerseste sa stea la mine in buzunar…si o las..ca mi se face mila.

si trebuie sa recunosc, fara frica, n-as fi umblat pe pamant si in aer, nu mi-as fi revendicat dreptul de a fi. si n-as fi avut atatea buzunare.

in definitiv, sunt dragute rochiile cu buzunare.

* cu multumiri lui Alexandru Paul pentru imagine, scoasa in lume in cadrul expozitiei “5 frici mici”

http://alexandrupaul.com/index.php?prj=141&id=538

granite

reflection

Pasim cu grija sa nu ne stricam marginile invizibile

urmarind cararea de firimituri dinspre bucatarie, apa care se scurge din burlanele blocurilor si din punga cu pesti din bucatarie, asezata lejer pe marginea chiuvetei, pe sunetul televizorului care relateaza stiri din mall.

Pasim cu grija, sa nu atingem unii pe altii, inghesuiti in rutina ca intr-o masina de spalat

vorbind despre sex si impliniri, ne destainuim cele mai intime nevoi, sub adapostul rasetelor degajate si al fumului de tigara, fara sa ne atingem sentimentele, ca si cum ar fi ceva murdar.

Ne netezim tinutele atent aranjate

pasind cu grija prin noroi, sa nu se vada noptile nedormite si gandurile framantate intre degetele care tin tigara.

cu grija, cu grija, cumplit de neatenti la noi insine

in ceata

in fog on Found on mydarkenedeyes.tumblr.com

intre mine si tine e o viata de om.

pardon.

intre mine si tine e o geana de somn.

reluam.

intre mine si tine, intre noi si voi, intre doi

care noi?

inspre si intre, dinauntru si dintre,

mestecat pe un dinte, ramas putin fara minte,

e un sentiment dinainte.

amanam.

intre ei si intre ele se vorbesc toate cele.

intre ele si ei, departe de doi,

se viseaza la noi.

intre presul de la intrare de atatea du-te-vino ros,

intre rosturilor spatiilor ce-n continuu se cos,

imi vine sa uit tot ce-a fost.

@ photo credit mydarkenedeyes.tumblr.com

a muri de moarte buna

n-o sa te intreb ce ai mancat, daca ti-e cald sau frig.

o sa intreb, in schimb, ce ai visat, din ce tesatura a gandului si-a invelit noaptea goliciunea, pe care o dezmierd calatorindu-mi palma pe sira spinarii tale.

cand imi va fi pielea vesmant de veac si oasele subtiri, ca aerul greu respirat, vor zice ca am murit de moarte buna, fara sa stie de cate ori mi-a incetat inima,calauzita de umbrirea gurii tale, de cate ori am inviat sub trupul tau de tunet, si suflul a zburat spre marginea norilor, in furtuni necunoscute muritorilor.

vor zice ca am murit de moarte buna, fara sa stie cate vieti am trait, adunandu-mi sortii in maini, jucandu-i cu semetia fiintelor inaripate, ca mi-au crescut noi inimi de la cat de tare au batut primele, cand am iubit si am urat si am cutezat.

in tot parcursul unei zile, al unei vieti, al unei nopti, nu ma intereseaza ce ai mancat.

dar neaparat, spune-mi ce-ai visat.

flow

night view

stop your flow and listen. it’s the underneath voice slowly climbing up your belly, hypnotic like an enchantment or an old curse. stop your thoughts and feel. feeling is the childish disbelief dismounted from the great horse of experience.

NOW let your flow begin. obey and defy gravity and fill your core with the little noises of the nights, the crickets and the blackbird songs, the trees whistling and the moon song of watching and growing the sea from inside the tip of her dust.

all is dust.we are all.